Vladas Braziūnas

picură pe alei flamuri plescăind mereu mereu în bătaia vântului a ploii vijelioase verzi inundaţii focul de gheaţă al visării se va topi ca fumul ce ni se va întâmpla ce ne aşteaptă nu vreau să mă gândesc la viitor al cui e cântecul? al puiului de vrabie? al fratelui? ca o săgeată va zbura spre mine – şi-n cerul îngheţat aceste inimi vor înflori

deja ne căutăm-chemăm a toamnă ridicând snopul peste creştet va reveni cea toamnă dintre spice din câmpii încoronate cu-albăstrele ajungând acasă, se va aşeza la masă unde noi, îmbunaţi de oboseală ştim ce greu e braţele să ridici şi ne va fi trimis un vânt rămuros (în umbra lui şi eu aud anume că suntem strigaţi, dar nu pe nume) masa va fi aşternută cu iarbă şi totul, toate una sunt minute, ani şi veacuri lungi şi noi în bunătate vom vedea cum cuţitul reuneşte felii lângă felii

aici dormitează ornicele inutile pe nevăzute te loveşti de timpul infailibil şi orb în rătăcirile tale fatale atingând îndărătnic pragul pentru a-ţi lăsa capul pe piatră Jos la picioare Nemanul curge lin plescăitul nu i-ar fi otrăvit de minciună iar brâul forjat din alamă n-ar fi uitat sub Grunwaldul lărmuitor şi ar fi să auzim cum în preajma casei neghina acoperă colinele în vrăjita memorie tulbure răsare tihnita dimineaţă dinspre heleşteu răsună chemare sonoră lungi prelungi sunt trâmbiţele lituaniene

voi prepara o astfel de poezie pe care nimeni niciodată nu va reuşi să o traducă în vreo altă limbă şi aş putea să mă duc pe căpiţa de fân să adorm şi să mârâi în somn uite astfel de-ar fi să mă înrudesc anume aşa dar nu cu protopărinţii care sunt muţi pentru toţi ci parcă să invoc al optulea cerc mult râvnit al Infernului şi încă Lista cu numele unşilor acestui popor!

în cealaltă viaţă cabalină eu am fost armăsar de curse la străvechi parastase prusace în timpuriul ev mediu am fost gonit până la istov, de viu dat în groapă în bot, picioarele din faţă îndoite, trase sub piept, plesnite fiindu-mi prima şi a doua vertebră a şirei spinării, ochii duşi în direcţia soarelui târziu, dincolo de mare, la suedezi fundul stându-mi ridicat; în cealaltă viaţă de cal eu spetisem într-o mină germană din Banská Stiavnica în bezna şobolanilor, iar de la o vreme am orbit definitiv, m-au dus la iesle, apoi cu încetul odată cu sporul lunii noi, au început să mă-nhame în schimbul de noapte, tot mai mult obişnuindu-mă cu altfel de viaţă de cal abia de-l adusesem pe Mickiewicz din Nowogródek şi am început să rătăcesc aiurea pe străzi purtând coturni de lemn ţinând urma morţii – pe acelaşi meleag natal şi drag, iar în Vilnius acum îmi imaginez că aş fi pe colinele Belmontas sau pe lângă parcul Sereikiskes mă feresc de hoţi şi de maşini pe greabăn ducând vreun poliţist spre culorile pădurii depărtate în cealaltă viaţă de pasăre eu slujeam de privighetoare într-un orăşel montan de lângă Dunăre, înrămat de păduri, crânguri şi ogoare; în Lituania trezeam cosaşii în cealaltă viaţă de pasăre în noaptea prea scurtă din mai până-n iunie mi se tulburau minţile, întreaga noapte din Bratislava luându-mă la-ntrecere întâi cu păsările înserării apoi cu cele a crăpatului de zori, pe toate întrecându-le în triluiri, iar dimineaţa cucul înnebunit găsea poetul pe vechi – lefter, cu doar câţiva eurocenţi în buzunar, iar buzunarul – în altă odaia aflându-se de nu mai rămân decât moartea şi recruţii încât mai de-ţi venea să cucuieşti tu însuţi într-o altă viaţă de poet eu am remarcat nu o dată că, pe când zburăm, zburăm sau călătorim pe pământ, franţuzoaicele toate mă cam dau spre somn, alături stând pentru ca să nu vorbească, să discute cu limba şi cu mâinile, sau cu pernuţele degetelor înfierbântate, sau cu vârful buzelor în dungă, astfel că eu văd un vis în spaţiul zăvorât

amiezi prelungi cât ţine câmpia ciocârlia gri e doar a ta şi un atare soare de buze aproape se rostogoli grăunte în cerurile toate

Dumnezeu iubea omul peste măsură din coastă i-o meşteri pe Eva, văzu că bărbatului i se pare puţin – astfel că din orz îi pregăti berea. Îl înţesă-încâlci cu bicele ameţelii şi dădu cuvinte, ca oamenii să cânte. La început a fost berea, apoi apăru cuvântul – din bere lumea-ntreagă purcese. Acum searbădă pare primara-nfăţişare a lumii pestriţe cercetează în Pasvalys* – şi berii te roagă, acolo unde taurul sare din herbul oraşului, turmentat de-a binelea, iar după el goneşte gloata – fie la Paşti, fie la Sfânta Treime – beau, se hărţuiesc fericiţi – toate astea bere înseamnă! Toate astea – sunt otova bere!...

în urzeala scrisului demonii sunt aceiaşi din Grecia, precum fiul lui Mindaugas şi visul meu nicicum nu mai revine asta-nsemnând: ortodox mai deloc şi nici vorba nu se încheagă: monahul ascultător doar de inflorescenţă: slujnică şi se aude – se precipită bezna gălbenatică peste miriştea câmpului, stropi sfinţi dar fiul nu este, iar demonii sunt aceiaşi trag cu urechea – şi aud, drumul e tot mai aproape e tot mai aproape oastea ce vine pe marea apă: faptă de sânge iar soarele apune se-mpurpurează poiana şi albă-n bălării o şa de saftian

te adulmecă fiara muţeniei neîmblânzită de nerecunoscut, sălbatică crudă, şi nu sforăie stânca, nici blândul bivol, nici tatăl ci inima ta întomnată

noi suntem cei chemaţi de poezie ţânci adolescenţi tăuni sau jucării ne judecă nedreptul cel slab ne are-n cinste iar noi desculţi venit-am pe covorul lor ţânci adolescenţi tăuni sau jucării forţa tânără aşteaptă libertatea spre-a renaşte – sfarmă lanţuri de silabe din nou de poezie imperios chemată din firea noastră-şi ia poezia forţa sub tălpi simţim pietriş de drumuri pământene – drepte sau nedrepte în triumf, trădare, libertate simţind că în acest pietriş concreştem dur iar pe el deja păşesc alţi inşi desculţi ţânci adolescenţi – înjurându-ne din mers şi poezia – da, din firea lor ia forţa