Vladas Braziūnas

eu am înţeles, tu nu eşti acolo, în van eu tot bat pragul jos al vechii poşte oare aici locuiai? din fericire au locuit mâine prima zi a celor în viaţă moartea: degete... buricele lor... buzele... pe perete un înger din lemn verde cu cifre de contabil se joacă bruma abia că se vede: un geam aburit o, visele – cândva te apropiaseşi vântul bătea, mâinile reci se-agitau inocenţi încă, şerpi şi porumbei albi fremătau sub mâna mea un izbitor grăunte de frumuseţe, dulci minciuni care ne afundă în somn frunzele strânse de vechiul vânt care, pentru o clipă, eşti tu, s-au întors şi s-au dus

o noapte clară, caldă şi dulce precum chipul lăuntric al coapselor tale, în dimineaţa aceasta tu vei dormi până târziu, ziua te vei trezi, noaptea tu vei fi pe jumătate cu mine, somnoroasă, dicolo de ferestre vântul va mătura zăpada, mereu, o avalanşă, dincolo de geamuri pal- mele îngheţate de ger ating alba piele a pomilor, aproape goală gră- ina se-sţine pe un larg, nesfârşit infinit, grele şi lente mările moarte-şi întind faldurile patului care bat în alb, rochiile lor înflorite care are arare se arată în vis, foşnesc o, dulcea, dulcea mea, tu mi te dai, neputincioasă şi goală

dar apele tălăzuiesc şi îţi spală în fiece clipă picioarele nu e nimic nou pe lume totul depinde de naştere şi de clan focul se preface în aer iar apa se va recicla în faţa ta şi nu va-ntreba care-ţi este dorinţa iar pământul va renaşte prin foc pământul mocneşte, mocneşte în timp ce infinitul e-n flăcări iar tu, posedat de întuneric admiri un ţinut al ceţii jilavele şi fumegândele câmpuri răcoarea pârâului din oraşul natal poate că potopul acesta-i un dar de la Domnul foc şi lumină?

bea buzele, despărţite ca adâncurile de foc ale vinului, cu margini de forjă dobânda existenţei scrise de mână arunc-o în vânt, las-o nudiştii copaci se stropesc se dezlănţuie până la genunchi în toamnă iar noi suntem mai mult goi şi frumoşi în focurile de baladă ale nopţilor aprinse dimineaţa macilor de la marginea unui vis oraşul trezit se rostogoleşte la vale barurile şi bisericile se revarsă peste-un cap nedormit, ciufulit

lui Norbertas Vėlius trei cocoşi din faţă-i cântă omului revărsatului de zori inelul înfloreşte în Dzukija şi pluteşte în jos pe Neman în Aukstaitija în mijloc de ogor masa e-ntinsă – in şi pâine batic câmpenesc cadrilat legat în jurul rodului caldarâmurile plaurilor de lac fidele sunt omului apusului vine plutind inelul peste care arde steaua de Kursiu

în altă viaţă de cal în evul mediu timpuriu eram un mânz alergam în convoaie prusace mort de oboseală m-am prăbuşit la pâmânt m-au băgat de viu în groapă cu picioarele din faţă îndoite strânse sub mine, trosc prima şi a doua vertebră a gâtului, ochii s-au întors spre apusul soarelui, unde peste apa mării suedezii fundul ridicat în sus iar în altă viaţă de cal mă gârboveam într-o mină germană la Banska Stavnica odată noaptea am orbit nici urmă de lună întunericul mirosea a şobolani m-au luat în grajd apoi îmi dădeau drumul la păscut sub luna nouă, m-au îmblânzit în altă viaţă de cal l-am adus iute pe Mickiewicz din Novogrudok şi m-am pornit hai-hui pe uliţe încălţat în coturni de lemn m-am pornit pe urmele morţii în aceeaşi direcţie îndrăgită – spre Vilnius acum vi se năzare că mă vedeţi pe colina Belmont sau la Sereikiskes mă feresc de hoţi şi de maşini car pe grumaz un poliţist de culoarea pădurii îndepărtate în altă viaţă de pasăre am fost privighetoare într-un orăşel tupilat în valea împădurită de pe malul Dunării am cântat pe câmpii întinse din Lituania i-am trezit pe cosaşi în altă viaţă de pasăre abia se mijea de ziuă luna mai se termina iunie abia începea îmi ieşeam din minţi pe străzile Bratislavei puneam pariu cu păsările de noapte apoi cu cele matinale, pe toate le băteam dimineaţa un cuc nebun îi cânta poetului cu buzunare goale-goluţe eurocenţii rămăseseră în alt buzunar buzunarul – în altă cameră ce-i rămâne poetului moartea iubirea şi războiul îmi venea să cânt cu-cu cu-cu cu-cu în altă viaţă de poet observam că toate femeile sunt franţuzoaice zburam dormeam sau mergeam cu autocarul – mi se învârtea capul, nimeni nu vorbea cu limba sau cu mâinile, sau cu pernuţele fierbinţi ale degetelor, sau cu buzele visam un vis într-un spaţiu închis

Dumnezeu îl iubea pe om fără măsură, iubindu-l a făcut-o pe Eva dintr-un os, dar văzând că el mai aştepta cu jind ceva – a cules orzul şi-a creat berea. Legându-l apoi cu funii ameţite-ameţitoare, i-a dat cuvinte pentru cântece fără sfârşit. La început a fost berea, apoi cuvântul – de la bere lumea toată se trage. Acum şi pururea şi în vecii vecilor caută la Pasvalys începutul începuturilor – şi roagă-te berii, când boul sare bezmetic din stema oraşului, iar din urma lui aleargă o gloată ameţită – de Paşti sau în Duminica Mare – cântă şi se bat fericiţi, şi berea e totul, totul – e bere!

inutile ore dormitează bâjbâind prin întuneric te ciocneşti de timpul orb şi precis îl vezi rătăcind ca o fatalitate fiori de gheaţă te străbat până la os întinde-ţi trupul culcă-te cu capul pe o piatră Neman curge lin la temelia stâncii plescăitul său nu e otrăvit de minciună vom găsi oare un brâu de aramă sub larma Grunwaldului vom auzi cum cresc mărăcinii pe coline în jurul casei în amintirile dezlegate de vrăji se naşte o dimineaţă liniştită se aud chemări în adâncimi de lacuri: – sună lung goarnele Lituaniei